Ștefan Uroș I al Serbiei

Ștefan Uroș I al Serbiei
Date personale
Născut	1220
Decedat	1 mai 1277 (57 de ani)[1] Mănăstirea Sopoćani, Raški upravni okrug, Serbia
Înmormântat	Mănăstirea Sopoćani
Părinți	Ștefan I Prvovenčani[2] Ana Dandolo[*][[Ana Dandolo (Queen consort of Serbia)|​]]
Frați și surori	Komnena Nemanjić[*][[Komnena Nemanjić (13th century Serbian princess)|​]] Ștefan Vladislav Sfântul Sava al II-lea Ștefan Radoslav al Serbiei
Căsătorit cu	Elena de Anjou
Copii	Brnjača[*][[Brnjača (Serbian princess)|​]] Ștefan Dragutin[2] Ștefan Uroș al II-lea Milutin[2] Q85999528[*]​
Religie	Biserica Ortodoxă Sârbă
Ocupație	conducător[*]​ călugăr ortodox[*]​
Limbi vorbite	limba sârbă[3]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Dinastia Nemanjić
Semnătură
Modifică date / text

Ștefan Uroș I sau Uroš I (în sârbă Стефан Урош I; n. 1220 – d. 1 mai 1277, Mănăstirea Sopoćani, Raški upravni okrug, Serbia), cunoscut sub numele de Uroș cel Mare (în sârbă Урош Велики) a fost regele Serbiei din 1243 până în 1276, succedându-l pe fratele său, Ștefan Vladislav. A fost unul dintre cei mai importanți conducători din istoria sârbă.^[4]

Stefan Uroș a fost fiul cel mai mic al lui Stefan cel întâi încoronat (Ștefan I Prvovenčani) și al Anei Dandolo, nepoata lui Enrico Dandolo, Doge al Veneției. Uroș a moștenit multe trăsături de personalitate de la mama și bunicul său din partea tatălui, Ștefan Nemanja, care l-a crescut împreună cu cei doi frați mai mari (Ștefan Radoslav și Ștefan Vladislav).^[4] („Ștefan” a fost un titlu onorific de rang înalt, nu un nume de botez).

Unii istorici au considerat că influența bulgară a fost puternică și nepopulară, ceea ce ar fi provocat o opoziție a nobilimii care a făcut ca Vladislav să nu fie ales după moartea țarului Ioan Asan al II-lea.^[5] Nobilimea revoltată l-a ales pe Uroš drept candidatul lor pentru rege; din 1242 până în primăvara anului 1243, a avut un război pentru tron, care a făcut ca Vladislav să renunțe la coroana în favoarea lui Uroš.^[6] Se pare că Uroš l-a prins repede pe Vladislav și l-a ținut în închisoare. Principala rezistență împotriva lui Uroš a fost condusă de soția lui Vladislav, Beloslava. Ostilitățile nu au durat mult, iar frații s-au împăcat rapid. Uroš a fost amabil cu Vladislav, i-a dat administrația regiunii Zeta și i-a permis să folosească titlul de „rege”. Nu se știe exact de ce nobilimea s-a revoltat împotriva lui Vladislav și nici detaliile conflictului dintre cei doi frați.

La 25 de ani, foarte tânăr, a luat tronul fratelui său Vladislav și, în ciuda faptului că nu a avut sprijin din partea rudelor sale apropiate, cum a fost în cazul fraților săi, a condus de la început energic și hotărât.^[4] Înainte de urcarea sa pe tron, pământul a fost jefuit de tătari și au existat conflicte interne răspândite;^[4] Uroš a reușit într-un timp scurt să rezolve toate problemele importante ale statului și politica sa externă.^[7]

Situația din Europa și din Balcani a fost destul de favorabilă pentru Serbia, pe care a folosit-o foarte inteligent în beneficiul său. În timpul domniei sale, Serbia s-a consolidat semnificativ și a progresat în toate privințele.^[7] Uroš a determinat corect politica sa externă prin pătrunderea în sud spre Macedonia și prin conflictul cu Ungaria în bazinul Dunării, Podunavlje.^[7] Terenul a fost pregătit politic și militar printr-o politică serioasă și fortificarea definitivă a Serbiei și a sârbilor din valea râului Vardar și în centrul bazinului Podunavlje.^[7] În afară de aceasta, Uroș a determinat în mod corect direcția politicii comerciale sârbe, deoarece, în mai multe rânduri, în lupta sa împotriva Republicii Ragusa a dorit să elimine exploatarea comercială a statului său de către Republica Ragusa.^[7]

O importanță deosebită în politica sa internă a fost că a subliniat puternic principiul statul deasupra tuturor celorlalte, și a subordonat bisericile (atât ortodoxe, cât și catolice) intereselor statului.^[7] El a instrumentat soluția definitivă a conflictului dintre arhiepiscopia de la Bar și cea a Dubrovnikului cu privire la puterea asupra Serbiei, soluționată în favoarea arhiepiscopiei de la Bar.^[7]

Uroș a fost primul rege care a poruncit exploatarea minelor, care va deveni ulterior una dintre principalele surse de bogăție materială și putere a statului sârb în Evul Mediu. Ca prim rezultat al deschiderii minelor a fost falsificarea monedelor sârbe, pe care le-a bătut după modelul venețian.^[7] De asemenea, el a protejat și a ajutat literatura și scriitorii; de exemplu a dat un impuls pregătirii unei noi biografii, mai cuprinzătoare și mai înfrumusețate, a bunicului său Nemanja, după care el s-a modelat complet în viață.^[7]

Căsătorit cu Elena de Anjou din familia regală franceză, a trăit o viață patriarhală modestă, fericită și mulțumită în cadrul familiei sale, iar el, în contrast cu splendoarea curții bizantine, a arătat cu mândrie modestie curtenilor bizantini, care dominau la curtea sa, unde toată lumea trebuia să muncească.^[7]

În politica externă, Uroș I a folosit cu pricepere conflictul dintre Despotatul Epirului și Imperiul de la Niceea, două state grecești, ambele căutând să moștenească Imperiul Bizantin și să ia Constantinopolul din mâinile Imperiului Latin.^[7] Dar când Imperiul Latin a căzut, iar împăratul Mihail Paleologul din Niceea a luat Constantinopolul și a restabilit Imperiul Bizantin (Romanía), Uroš s-a aliat cu vărul soției sale, Carol de Anjou, care dorea să recucerească Constantinopolul și astfel, prin această alianță, să ocupe cât mai mult pământ de la bizantini.^[7] Cu ajutorul lui Carol, care a avut legături de familie cu regii maghiari, Uroș la sfârșitul domniei s-a apropiat și de Regatul Ungariei, cu care a avut mult timp o relație proastă și l-a căsătorit pe fiul său cel mai mare și moștenitorul său, Ștefan Dragutin, cu Ecaterina, fiica regelui maghiar Ștefan al V-lea.^[7]

Împins de socrii săi, cu ajutorul armatei pe care a primit-o din Ungaria, Ștefan Dragutin, nemulțumit că a fost înlăturat de la guvernare, s-a revoltat, l-a învins pe tatăl său și a preluat tronul.^[7] Uroș s-a retras cu cei loiali lui la Mănăstirea Hum (din Principatul sârb Zachlumia), unde, dezamăgit, nemulțumit și supărat, a murit la scurt timp după aceea.^[7]

Sub domnia lui Stefan Uroș I, Serbia a devenit o putere semnificativă în Balcani, în parte datorită dezvoltării economice prin deschiderea minelor.^[8] Minele au fost dezvoltate de către „sași” (saxoni transilvăneni), care erau pricepuți în extragerea minereului.^[8] Așezările lor, situate lângă mine, aveau un statut privilegiat - trăiau după propriile legi și aveau voie să adere la catolicism și să-și construiască biserici.^[8] Minele importante au fost localizate la Novo Brdo, Brskovo și Rudnik.

De asemenea, prosperitatea economică a fost favorizată de intensificarea comerțului cu orașele dalmate Dubrovnik și Kotor. Creșterea mineritului de argint și a comerțului a dus în mod natural la introducerea unor cantități mai mari de monede regale, modelate după standardul venețian.

În 1252–1253, Uroš I a fost în război cu Republica Ragusa, care a ocupat Hum, care a fost deținut de ruda sa Radoslav Andrijić . Radoslav a jurat să lupte cu Ragusa atât timp cât acesta era în conflict cu Serbia, în același timp făcându-și relații cu Béla al IV-lea a Ungariei. Ragusa a făcut o alianță cu Bulgaria. Pacea a fost asigurată printr-o cartă din 22 mai 1254, iar criza s-a încheiat.

În a doua jumătate a anilor 1260 a izbucnit un nou război cu Ragusa, care a fost favorizat în secret de regina sârbă. În 1268 a fost semnat un tratat, în care se specifica suma de bani ca protecție pe care Dubrovnik trebuia să o furnizeze anual regelui sârb. Aranjamentul a rămas în mare parte neîntrerupt pentru secolul următor.

În 1268, regele sârb a invadat posesiunile maghiare de la sud de Dunăre în Mačva, ceea ce este acum vestul Serbiei centrale. În ciuda unui succes inițial, Ștefan Uroš a fost capturat de maghiari și obligat să-și plătească eliberarea. Între cele două regate a fost semnat un tratat de pace, iar fiul lui Ștefan Uruș, Ștefan Dragutin din Serbia, a fost căsătorit cu Caterina, fiica viitorului rege Ștefan al Ungariei.

Până la sfârșitul domniei sale, Ștefan Uroš a reușit aparent să suprime autonomia principatului Zahumlje (Hum), unde prinții locali au devenit practic de nedistins față de restul nobilimii. În efortul său de a realiza centralizarea, regele pare să-și fi înstrăinat fiul cel mai mare refuzând să-l numească moștenitorul său. Conflictul dintre tată și fiu s-a agravat, iar regele l-ar fi făcut pe fiul său mai mic, Ștefan Milutin, moștenitorul său.

Îngrijorat de această moștenire și pentru viața lui, Ștefan Dragutin a cerut în cele din urmă tronul în 1276. Când Ștefan Uroš l-a refuzat, Dragutin s-a revoltat și a primit ajutor de la rudele sale maghiare. Aliații l-au învins pe regele sârb și Ștefan Uroš a fost forțat să abdice și să se retragă la o mănăstire neidentificată din Hum unde a murit un an sau doi mai târziu. Rămășițele sale au fost mutate ulterior în mănăstirea sa din Sopoćani.

• Titluri sale au fost: rege în Hristos, credincios în Dumnezeu, rege al Serbiei și al litoralului.

Cu soția sa Elena de Anjou, care era fie o prințesă a casei de Anjou, fie o fiică a împăratului latin de la Constantinopolului, Ștefan Uroš a avut cel puțin trei copii:

• Stefan Dragutin, care l-a succedat ca rege
• Stefan Milutin, care l-a succedat ca rege în 1282
• Brnjača, o fiică a sa

• Ćirković, Sima (2004). The Serbs. Malden: Blackwell Publishing. 
• Ostrogorsky, George (1956). History of the Byzantine State. Oxford: Basil Blackwell. 
• Ćorović, Vladimir (2001), Istorija srpskog naroda (în sârbă) (ed. Internet), Belgrade: Ars Libri 
• Fajfrić, Željko (2000) [1998]. Sveta loza Stefana Nemanje. Belgrade: Tehnologije, izdavaštvo, agencija Janus. 
• Fine, John Van Antwerp Jr. (1994) [1987]. The Late Medieval Balkans: A Critical Survey from the Late Twelfth Century to the Ottoman Conquest. University of Michigan Press. ISBN 978-0-472-08260-5. 
• Nicol, Donald M. (1993). The Last Centuries of Byzantium, 1261-1453. Cambridge University Press. pp. 118–. ISBN 978-0-521-43991-6. 
• Stanojević, Stanoje (1989) [1927]. Сви српски владари: биографије српских (са црногорским и босанским) и преглед хрватских владара. Opovo: Simbol. ISBN 86-81299-04-2. 
• McDaniel, Gordon L. (1984). „On Hungarian-Serbian Relations in the Thirteenth Century: John Angelos and Queen Jelena” (PDF). Ungarn-Jahrbuch. 12 (1982-1983): München, 1984: 43–50.