Rață mare

Anas platyrhynchos
Fosilă: pleistocen–prezent
↓
Femelă (stânga) și mascul (dreapta)
Stare de conservare

Risc scăzut (LC)  (IUCN 3.1)[1]

În siguranță  (NatureServe)[2]
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Aves
Ordin: Anseriformes
Familie: Anatidae
Gen: Anas
Specie: A. platyrhynchos
Nume binomial
Anas platyrhynchos
Linnaeus, 1758
Subspecii

A. p. platyrhynchos Linnaeus, 1758
A. p. domesticus Linnaeus, 1758
A. p. conboschas C. L. Brehm, 1831 (disputat)

Sinonime
  • Anas boschas Linnaeus, 1758
  • Anas adunca Linnaeus, 1758
Modifică text Consultați documentația formatului

Rață mare (Anas platyrhynchos) sau rață sălbatică este o specie de păsări anseriforme din familia Anatidae. Poate fi întâlnită în zonele temperate și subtropicale din Americi, Europa, Asia și Africa de Nord, dar și în Noua Zeelandă și Australia, unde a fost introdusă de om.[3] Masculii au capul verde, în timp ce femelele au în principal un penaj cu pete maro.

Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) consideră că rața sălbatică este o specie de interes minim. Spre deosebire de multe păsări acvatice, rața sălbatică este considerată o specie invazivă în unele regiuni. Este foarte adaptabilă, fiind capabilă să trăiască și chiar să prospere în zonele urbane care, înainte de dezvoltare, ar fi putut găzdui specii de păsări de apă mai localizate și mai sensibile. Rața sălbatică nemigratoare se încrucișează cu rațe sălbatice indigene din specii strâns înrudite prin poluare genetică, producând descendenți fertili. Hibridizarea completă a rezervelor genetice ale diferitelor specii de rațe sălbatice ar putea duce la dispariția multor păsări acvatice indigene. Această specie este principalul strămoș al majorității raselor de rațe domestice, iar fondul său genetic sălbatic evoluat în mod natural a fost poluat genetic de populațiile de rațe sălbatice și domestice.

Taxonomie și istoria evolutivă

[modificare | modificare sursă]
În timpul sezonului de reproducere, rața sălbatică prezintă un dimorfism sexual accentuat.

Rața sălbatică a fost una dintre numeroasele specii de păsări descrise inițial în cea de-a 10-a ediție din 1758 a Systema Naturae de Carl Linnaeus.[4] Acesta i-a dat două nume binomiale: Anas platyrhynchos și Anas boschas.[5] Acesta din urmă a fost în general preferat până în 1906, când zoologul suedez Einar Lönnberg a stabilit că A. platyrhynchos avea prioritate, deoarece apărea pe o pagină anterioară în text.[6] Denumirea științifică provine din latinescul Anas, „rață” și greaca veche πλατυρυγχος, platyrhynchus, „cu cioc lat” (din πλατύς, platys, „lat” și ρυγχός, rhunkhos, „cioc”).[7] Genomul lui Anas platyrhynchos a fost secvențiat în 2013.[8]

Rațele sălbatice se încrucișează frecvent cu cele mai apropiate rude ale lor din genul Anas, dar și cu specii înrudite mai îndepărtate, cum ar fi rața nordică, ceea ce conduce la diverși hibrizi care pot fi pe deplin fertili.[9] Rața sălbatică s-a hibridat cu mai mult de 40 de specii în sălbăticie și cu alte 20 de specii în captivitate,[10] deși hibrizii fertili au de obicei doi părinți Anas.[11]

Datele ADN mitocondrial pentru secvența D-loop sugerează că rațele sălbatice ar fi evoluat în zona generală a Siberiei. Oasele de rață sălbatică apar destul de brusc în resturile alimentare ale oamenilor antici și în alte depozite de oase fosile din Europa, fără a exista un candidat bun pentru o specie predecesoare locală.[12] Paleospecia mare din Epoca glaciară care a alcătuit cel puțin populațiile europene și vest-asiatice în timpul Pleistocenului a fost denumită Anas platyrhynchos palaeoboschas.[13]

ADN-ul mitocondrial diferențiază populațiile din America de Nord de cele din Eurasia,[14] dar genomul nuclear prezintă o lipsă notabilă de structură genetică.[15] Haplotipuri tipice rudelor rațelor americane și rațelor chineze cu cioc punctat pot fi găsite la rațele sălbatice din jurul Mării Bering.[16] Insulele Aleutine dețin o populație de rațe sălbatice care pare să evolueze spre a deveni o subspecie, deoarece fluxul genetic cu alte populații este foarte limitat.[12]

De asemenea, puținele diferențe morfologice dintre rațele sălbatice din Lumea Veche și rațele sălbatice din Lumea Nouă demonstrează măsura în care genomul este partajat între acestea, astfel încât păsări precum rața chineză cu cioc punctat sunt foarte asemănătoare cu rațele sălbatice din Lumea Veche, iar păsări precum rața hawaiiană sunt foarte asemănătoare cu rațele sălbatice din Lumea Nouă.[17]

Descriere

[modificare | modificare sursă]
Femelă adultă
Mascul adult
Boboc

Rața sălbatică este o specie de păsări acvatice de mărime medie, care este adesea puțin mai grea decât majoritatea celorlalte rațe sălbatice. Are o lungime de 50-65 cm – din care corpul reprezintă aproximativ două treimi – are o anvergură a aripilor de 81-98 cm,[18]:505 și cântărește 0,7-1,6 kg.[19] Dintre măsurătorile standard, coarda aripii este de 25,7-30,6 cm, ciocul este de 4,4-6,1 cm, iar tarsul este de 4,1-4,8 cm.[20]

Masculul care se reproduce este inconfundabil, cu capul de un verde-sticlă lucios și cu un guler alb care delimitează capul de pieptul maro cu nuanțe de purpuriu, cu aripile gri-maronii și cu pântecele gri deschis.[21] Partea din spate a masculului este neagră, cu penele cozii întunecate cu margini albe. Ciocul masculului este portocaliu-gălbui cu vârful negru, iar cel al femelei este în general mai închis la culoare și variază de la negru la portocaliu și maro pestriț.[22] Femela rață sălbatică este predominant pestriță, fiecare pană prezentând un contrast puternic de la bej la maro foarte închis, o colorație împărtășită de majoritatea rațelor sălbatice femele, și are obrajii, sprâncenele, gâtul și gâtul bej, cu o coroană și o dungă oculară mai închise la culoare.[18]:506 Rațele sălbatice, ca și alte păsări cu dimorfism sexual, pot suferi uneori o inversare spontană a sexului,[23] adesea cauzată de organe sexuale deteriorate sau nefuncționale.[24] Acest fenomen poate face ca femelele să prezinte un penaj masculin și invers (feminizare sau masculinizare fenotipică).

Atât masculii, cât și femelele de rață sălbatică au pene speculum distincte, irizate, de culoare albastru purpuriu, mărginite de alb, care sunt proeminente în zbor sau în repaus, dar care dispar temporar în timpul mutării anuale de vară.[25] La eclozare, penajul rățuștelor este galben pe partea inferioară și pe față (cu dungi lângă ochi) și negru pe spate (cu unele pete galbene) până în vârful și spatele capului.[26] Picioarele și ciocul sunt de asemenea negre. Pe măsură ce se apropie de vârsta de o lună, penajul rățuștelor începe să devină tern, semănând mai mult cu cel al femelelor, deși este mai vărgat, iar picioarele își pierd culoarea gri închis.

Puii pot zbura la 50-60 de zile după eclozare.[27] Ciocul său își pierde curând coloritul gri închis, iar sexul său poate fi în sfârșit distins vizual prin trei factori: 1)  ciocul este galben la masculi și la femele este negru și portocaliu[28] 2) penele pieptului sunt brun-roșcate la masculi și brune la femele[28] și 3)  la masculi, pana centrală a cozii este curbată iar la femele este dreaptă.[28] În timpul ultimei perioade de maturitate până la vârsta adultă (6-10 luni), penajul puilor femele rămâne același, în timp ce penajul puilor masculi își schimbă treptat culorile caracteristice.[29] Vârsta adultă pentru rațele sălbatice este de paisprezece luni, iar speranța medie de viață este de trei ani, dar pot trăi până la douăzeci de ani.[30]

Este o specie zgomotoasă, femela are un cotcodăcit profund asociat stereotip cu rațele.[18]:507 Femela strigă adesea cu o secvență de 2-10 cotcodăceli la rând, începând tare și cu volumul scăzând treptat.[31] Masculii de rață sălbatică scot un sunet similar din punct de vedere fonetic cu cel al femelei, un cotcodăcel tipic, dar este mai profund și mai silențios în comparație cu cel al femelei. Cercetările efectuate de Universitatea Middlesex asupra a două populații engleze de rațe sălbatice au constatat că vocalizele rațelor sălbatice variază în funcție de mediu și au ceva asemănător cu un accent regional, rațele sălbatice urbane din Londra fiind mult mai puternice și mai gălăgioase în comparație cu rațele sălbatice rurale din Cornwall, servind ca o adaptare la nivelurile persistente de zgomot antropogen.[32][33]

Comportament

[modificare | modificare sursă]

Hrănire

[modificare | modificare sursă]
În căutare de hrană

Rața sălbatică este omnivoră și foarte flexibilă în alegerea hranei.[34] Dieta sa poate varia în funcție de mai mulți factori, inclusiv stadiul ciclului de reproducere, variațiile pe termen scurt ale hranei disponibile, disponibilitatea nutrienților și concurența interspecifică și intraspecifică.[35] Cea mai mare parte a dietei pare să fie alcătuită din gasteropode,[36] insecte (inclusiv gândaci, muște, lepidoptere, libelule),[37] crustacee,[38] alte artropode,[39] viermi,[36] fecalele altor păsări,[40] multe varietăți de semințe și materii vegetale,[36] rădăcini și tuberculi.[38]

În timpul sezonului de reproducere, s-a constatat că masculii au consumat 37,6% materii animale și 62,4% materii vegetale, în special iarba Echinochloa crus-galli, iar femelele care nu au depus ouă au consumat 37,0% materii animale și 63,0% materii vegetale, în timp ce femelele care au depus ouă au consumat 71,9% materii animale și doar 28,1% materii vegetale.[41] Plantele constituie, în general, cea mai mare parte din dieta unei păsări, în special în timpul migrației de toamnă și iarna.[42][43]

De obicei, rața sălbatică se hrănește căutând hrană vegetală sau pășunând; există informații conform cărora ar mânca broaște, alți amfibieni și pești, inclusiv hoituri.[44][40] În 2017, un stol de rațe sălbatice din România a fost observat vânând păsări migratoare mici, inclusiv codobatură de munte și codroș de munte, aceasta fiind prima ocazie documentată în care au fost văzute atacând și consumând vertebrate mari.[45] De obicei cuibărește pe malul unui râu, dar nu întotdeauna lângă apă. Este foarte gregară în afara sezonului de reproducere și formează stoluri mari.[46]

Reproducere

[modificare | modificare sursă]
Femelă de rață sălbatică înotând cu puii ei

De obicei, rațele sălbatice formează perechi (în octombrie și noiembrie în emisfera nordică) până când femela depune ouă la începutul sezonului de cuibărit, adică la începutul primăverii.[47] În acest moment, femela este părăsită de mascul, care se alătură altor masculi pentru a aștepta perioada de mutare, care începe în iunie (în emisfera nordică).[48][49] Cu toate acestea, în timpul scurtei perioade de dinaintea acestei perioade, masculii sunt încă puternici din punct de vedere sexual și unii dintre ei fie rămân în așteptare pentru a genera cuiburi de înlocuire (pentru femelele de rață sălbatică care și-au pierdut sau și-au abandonat cuibul anterior),[50] fie se împerechează forțat cu femele care par a fi izolate, indiferent de specia lor și dacă au sau nu pui.[50][51]

Locurile de cuibărit sunt de obicei la sol, ascunse în vegetație, unde penajul pestriț al femelei servește drept camuflaj eficient,[52] dar se știe că femelele de rață sălbatică cuibăresc și în găurile din copaci, în barci și pe balcoane, ceea ce uneori face ca puii ieșiți din ou să aibă dificultăți în a-și urma părinții până la apă.[53]

Cuibul conține 8-13 ouă de culoare alb-crem până la alb-verzui, fără pete.[54][55] Ouăle măsoară aproximativ 5,8 cm în lungime și 3,2 cm în lățime.[55] Ouăle sunt depuse în zile alternative, iar incubarea începe după depunerea tuturor ouălelor.[55] Incubarea durează 27-28 de zile, iar până la primul zbor durează 50-60 de zile.[54][56] Rățuștele sunt precociale și sunt pe deplin capabile să înoate de îndată ce eclozează.[57] Rămân instinctiv lângă mamă, nu numai pentru căldură și protecție, ci și pentru a învăța și a-și aminti despre habitatul lor, precum și cum și unde să caute hrană.[58] Deși se știe că există adopții, rațele sălbatice femele nu tolerează, de obicei, rățuștele rătăcite lângă puii lor și vor ataca violent și vor alunga orice pui necunoscut, mergând uneori până la a le ucide.[59]

Boboc de rață

Atunci când rățuștele se maturizează și devin pui capabili de zbor, ele învață și își amintesc rutele lor tradiționale de migrație (cu excepția cazului în care s-au născut și au crescut în captivitate). În Noua Zeelandă, unde rațele sălbatice sunt naturalizate, s-a constatat că sezonul de cuibărit este mai lung, ouăle și numărul ouălelor sunt mai mari, iar supraviețuirea în cuib este, în general, mai mare în comparație cu rațele sălbatice din zona lor de origine.[60]

În cazurile în care rămân fără pui, unele rațe sălbatice se pot împerechea pentru a doua oară în încercarea de a crește un al doilea rând de pui, de obicei la începutul sau mijlocul verii. În plus, rațele sălbatice se pot reproduce ocazional în timpul toamnei în caz de vreme neobișnuit de caldă; un astfel de caz de cuib "întârziat" a avut loc în noiembrie 2011, când o femelă a reușit să nască și să crească un cuib de unsprezece rățuște la London Wetland Centre.[61]

În timpul sezonului de reproducere, atât masculii, cât și femelele de rață sălbatică pot deveni agresivi, alungând concurenții pentru ei sau pentru perechea lor, atacându-i.[62] Masculii tind să se lupte mai mult decât femelele și se atacă reciproc ciugulind în mod repetat pieptul rivalului, smulgându-i penele și chiar pielea în rare ocazii. De asemenea, se știe că femelele de rață sălbatică fac "demonstrații de incitare", care încurajează alte rațe din stol să înceapă lupta.[63] Este posibil ca acest comportament să permită femelei să evalueze puterea potențialilor parteneri.[64]

Masculii care rămân pe dinafară după ce ceilalți s-au împerecheat țintesc uneori o rață izolată, chiar și una dintr-o specie diferită, și o urmăresc și o ciugulesc până când aceasta slăbește, moment în care masculii copulează cu rândul cu femela.[65] Lebret (1961) numește acest comportament "zbor cu tentativă de viol", iar Stanley Cramp și K.E.L. Simmons (1977) vorbesc de "zboruri cu intenție de viol".[65] Masculii de rață sălbatică urmăresc ocazional și alți masculi de rață dintr-o specie diferită și chiar între ei, în același mod.[65] Într-un caz documentat de "necrofilie homosexuală", un mascul de rață sălbatică a copulat cu un alt mascul pe care îl urmărea după ce masculul urmărit a murit după ce a zburat într-o fereastră de sticlă.[65] Această lucrare a fost distinsă cu Premiul Ig Nobel în 2003.[66]

Rațele sălbatice sunt ținta oportunistă a paraziților de reproducere, având ocazional în cuiburile lor ouă depuse de către rațe cu cap roșu, rațe din Jamaica, rațe cenușii pitice, rațe pestrițe, rațe lingurar, rațe sulițar, rațe roșcate și alte rațe sălbatice.[67] Aceste ouă sunt în general acceptate atunci când seamănă cu ouăle rațelor sălbatice gazdă, dar femela poate încerca să le ejecteze sau chiar să abandoneze cuibul dacă parazitul apare în timpul depunerii ouălor.[68]

Predatori și amenințări

[modificare | modificare sursă]
Un mascul de lebădă mută (Cygnus olor) alungând o femelă de rață sălbatică.

În plus față de vânătoarea umană, rațele sălbatice de toate vârstele (dar mai ales cele tinere) și în toate locurile se confruntă cu o mare diversitate de prădători, inclusiv păsări răpitoare și bufnițe, mustelide, corvide, șerpi, ratoni, oposumi, sconcși, pești mari, feline și canide, ultimele două incluzând pisicile și câinii domestici.[69]

Cei mai prolifici prădători naturali ai rațelor sălbatice adulte sunt vulpea roșie și păsările de pradă mai rapide sau mai mari (de ex. șoimii călători, acvile sau vulturii de mare).[70] În America de Nord, rațele sălbatice adulte se confruntă cu nu mai puțin de 15 specii de păsări de pradă, de la vulturul de nord (Circus hudsonius) și bufnița cu urechi scurte (Asio flammeus) (ambele mai mici decât o rață sălbatică) până la uriașii vulturi pleșuvi (Haliaeetus leucocephalus) și acvila aurie (Aquila chrysaetos), și aproximativ o duzină de specii de prădători mamifere, fără a mai pune la socoteală alte câteva specii de prădători aviari și mamifere care amenință ouăle și puii.[68]

Rațele sălbatice sunt, de asemenea, pradă altor prădători de vârf de pe malul apei, cum ar fi stârcul cenușiu (Ardea cinerea),[71] marele stârc albastru (Ardea herodias) și stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax), pescărușul european (Larus argentatus), somnul de mare (Silurus glanis) și știuca nordică (Esox lucius).[72] De asemenea, se știe că corbii (Corvus spp.) ucid ocazional rățuștele și adulții.[73] De asemenea, rațele sălbatice pot fi atacate de anseriforme mai mari, cum ar fi lebedele (Cygnus spp.) și gâștele în timpul sezonului de reproducere, și sunt frecvent alungate de aceste păsări din cauza disputelor teritoriale. Se știe că lebedele mute (Cygnus olor) atacă sau chiar ucid rațe sălbatice dacă consideră că rațele reprezintă o amenințare pentru puii lor.[74] În astfel de dispute, cufundarul mare (Gavia inmer) este la fel de teritorial și agresiv față de alte păsări și îndepărtează frecvent rațele sălbatice de pe teritoriul lor.[75] Cu toate acestea, în 2019, o pereche de cufundari din Wisconsin au fost observați crescând un pui de rață sălbatică timp de mai multe săptămâni, după ce se pare că puiul a fost abandonat de părinții săi.[76]

În timpul verii, o combinație de temperaturi ridicate și niveluri reduse ale apei expun rațele sălbatice unui risc crescut de a contracta botulismul, deoarece aceste condiții sunt ideale pentru propagarea Clostridium botulinum, păsările fiind, de asemenea, mai susceptibile de a intra în contact cu toxina botulinică produsă de bacterie. Epidemiile de botulism în rândul populațiilor de rațe sălbatice pot duce la dispariții în masă.[77]

Comportamentul de evitare a prădătorilor de a dormi cu un ochi deschis, permițând unei emisfere a creierului să rămână conștientă în timp ce cealaltă jumătate doarme, a fost demonstrat pentru prima dată la rațe sălbatice, deși se crede că este răspândit printre păsări în general.[78]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ BirdLife International (). „Anas platyrhynchos”. IUCN Red List of Threatened Species. 2019: e.T22680186A155457360. doi:10.2305/IUCN.UK.2019-3.RLTS.T22680186A155457360.en Accesibil gratuit. Accesat în . 
  2. ^ „Anas platyrhynchos”. NatureServe Explorer. Accesat în . 
  3. ^ Rața mare Arhivat în , la Wayback Machine. de la animale-sălbatice.ro; accesat pe 10 septembrie 2014
  4. ^ Linnaeus, Carl (). Systema naturae per regna tria naturae, secundum classes, ordines, genera, species, cum characteribus, differentiis, synonymis, locis. Tomus I. Editio decima, reformata (în latină). Laurentius Salvius. p. 125. 
  5. ^ Jobling, James A. (). Helm Dictionary of Scientific Bird Names (în engleză). Bloomsbury Publishing. ISBN 9781408133262. 
  6. ^ Johnsgard, Paul A. (). "Anas_boschas_platyrhynchos_Linnaeus" „Evolutionary relationships among the North American mallards”. The Auk. 78 (1): 3–43 [11–12]. doi:10.2307/4082232 Accesibil gratuit. JSTOR 4082232. 
  7. ^ Jobling, James A (). The Helm Dictionary of Scientific Bird Names. Christopher Helm. pp. 46, 309. ISBN 978-1-4081-2501-4. 
  8. ^ Huang, Y.; Li, Y.; Burt, D.W.; Chen, H.; Zhang, Y.; Qian, Wubin; Kim, Heebal; Gan, Shangquan; Zhao, Yiqiang; Li, Jianwen; Yi, Kang; Feng, Huapeng; Zhu, Pengyang; Li, Bo; Liu, Qiuyue; Fairley, Suan; Magor, Katharine E; Du, Zhenlin; Hu, Xiaoxiang; Goodman, Laurie; Tafer, Hakim; Vignal, Alain; Lee, Taeheon; Kim, Kyu-Won; Sheng, Zheya; An, Yang; Searle, Steve; Herrero, Javier; Groenen, Martien A.M.; et al. (). „The duck genome and transcriptome provide insight into an avian influenza virus reservoir species”. Nature Genetics. 45 (7): 776–783. doi:10.1038/ng.2657. PMC 4003391 Accesibil gratuit. PMID 23749191. 
  9. ^ Phillips, John C. (). „Experimental studies of hybridization among ducks and pheasants”. Journal of Experimental Zoology. 18 (1): 69–112. Bibcode:1915JEZ....18...69P. doi:10.1002/jez.1400180103. 
  10. ^ McCarthy, Eugene M. (). Handbook of Avian Hybrids of the World. New York, NY, US: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-518323-8. 
  11. ^ Johnsgard, Paul A. (). „Hybridization in the Anatide and its Taxonomic Implications”. Condor. 62 (1): 25–33. doi:10.2307/1365656. JSTOR 1365656. 
  12. ^ a b Kulikova, Irina V.; Drovetski, S.V.; Gibson, D.D.; Harrigan, R.J.; Rohwer, S.; Sorenson, Michael D.; Winker, K.; Zhuravlev, Yury N.; McCracken, Kevin G. (). „Phylogeography of the Mallard (Anas platyrhynchos): hybridization, dispersal, and lineage sorting contribute to complex geographic structure”. The Auk. 122 (3): 949–965. doi:10.1642/0004-8038(2005)122[0949:POTMAP]2.0.CO;2 Accesibil gratuit.  (Erratum: The Auk 122 (4): 1309, doi:[1309:POTMAP2.0.CO;2 10.1642/0004-8038(2005)122[1309:POTMAP]2.0.CO;2].)
  13. ^ Delacour, Jean (). The Waterfowl of the World (în engleză). Country Life. ISBN 9780668029704. 
  14. ^ Kraus, R.H.S.; Zeddeman, A.; van Hooft, P.; Sartakov, D.; Soloviev, S.A.; Ydenberg, Ronald C.; Prins, Herbert H.T. (). „Evolution and connectivity in the world-wide migration system of the mallard: Inferences from mitochondrial DNA”. BMC Genetics. 12 (99): 99. doi:10.1186/1471-2156-12-99 Accesibil gratuit. PMC 3258206 Accesibil gratuit. PMID 22093799. 
  15. ^ Kraus, R.H.S.; van Hooft, P.; Megens, H.-J.; Tsvey, A.; Fokin, S.Y.; Ydenberg, Ronald C.; Prins, Herbert H.T. (). „Global lack of flyway structure in a cosmopolitan bird revealed by a genome wide survey of single nucleotide polymorphisms”. Molecular Ecology (publicat la ianuarie 2013). 22 (1): 41–55. Bibcode:2013MolEc..22...41K. doi:10.1111/mec.12098. PMID 23110616. 
  16. ^ Kulikova, Irina V.; Zhuravlev, Yury N.; McCracken, Kevin G. (). „Asymmetric hybridization and sex-biased gene flow between Eastern Spot-billed Ducks (Anas zonorhyncha) and Mallards (A. platyrhynchos) in the Russian Far East”. The Auk. 121 (3): 930–949. doi:10.1642/0004-8038(2004)121[0930:AHASGF]2.0.CO;2 Accesibil gratuit. 
  17. ^ Lavretsky, Philip; McCracken, Kevin G.; Peters, Jeffrey L. (ianuarie 2014). „Phylogenetics of a recent radiation in the mallards and allies (Aves: Anas): inferences from a genomic transect and the multispecies coalescent”. Molecular Phylogenetics and Evolution. 70: 402–411. Bibcode:2014MolPE..70..402L. doi:10.1016/j.ympev.2013.08.008. ISSN 1095-9513. PMID 23994490. 
  18. ^ a b c Cramp, Stanley, ed. (). Handbook of the Birds of Europe the Middle East and North Africa, the Birds of the Western Palearctic. 1: Ostrich to Ducks. Oxford University Press. ISBN 9780198573586. 
  19. ^ Dunning, John B. Jr., ed. (). CRC Handbook of Avian Body Masses. CRC Press. ISBN 978-0-8493-4258-5. 
  20. ^ Madge, Steve (). Waterfowl: An Identification Guide to the Ducks, Geese, and Swans of the World. Houghton Mifflin Harcourt. ISBN 978-0-395-46726-8. 
  21. ^ Ogilvie, M. A.; Young, Steve (). Wildfowl of the World (în engleză). New Holland Publishers. ISBN 9781843303282. [nefuncțională]
  22. ^ Jiguet, Frédéric; Audevard, Aurélien (). Birds of Europe, North Africa, and the Middle East: A Photographic Guide (în engleză). Princeton University Press. ISBN 9780691172439. 
  23. ^ Rayner, Enid; Hamra, Wayne; Shipton, Warren (). „Sexual Dimorphism and Sex Reversal in Birds”. Journal of Applied Animal Science. 8 (3): 27–34. 
  24. ^ Lavretsky, Philip; Hernandez, Flor; Davis, Brian (). „Ovarian degeneration resulting in the phenotypic masculinisation of a wild female Mallard Anas platyrhynchos”. Wildfowl. 72. 
  25. ^ Fergus, Charles; Hansen, Amelia (). Wildlife of Pennsylvania and the Northeast (în engleză). Stackpole Books. ISBN 9780811728997. 
  26. ^ Lancaster, Frank Maurice (). The inheritance of plumage colour in the common duck (Anas platyrhynchos linné) (în engleză). Springer. ISBN 9789401768344. 
  27. ^ Station, Delta Waterfowl and Wetlands Research (). Annual Report (în engleză). The Station. 
  28. ^ a b c Moulton, Judy (). Daisy and Ducky Mallard (în engleză). Xlibris Corporation. ISBN 9781503511910. [sursă autopublicată]
  29. ^ Vinicombe, Keith (). The Helm Guide to Bird Identification (în engleză). Bloomsbury Publishing. ISBN 9781472905543. 
  30. ^ Robinson, R.A. (). „Mallard Anas platyrhynchos”. BirdFacts: profiles of birds occurring in Britain & Ireland (BTO Research Report 407). British Trust for Ornithology. Arhivat din original la . Accesat în . 
  31. ^ „Mallard Sounds, All About Birds, Cornell Lab of Ornithology”. www.allaboutbirds.org (în engleză). Accesat în . 
  32. ^ „Ducks 'quack in regional accents'” (în engleză). . Accesat în . 
  33. ^ „Ducks quack in cockney, study finds”. www.abc.net.au (în engleză). . Accesat în . 
  34. ^ van Toor, Mariëlle L.; Hedenström, Anders; Waldenström, Jonas; Fiedler, Wolfgang; Holland, Richard A.; Thorup, Kasper; Wikelski, Martin (). „Flexibility of Continental Navigation and Migration in European Mallards”. PLOS ONE. 8 (8): e72629. Bibcode:2013PLoSO...872629V. doi:10.1371/journal.pone.0072629 Accesibil gratuit. ISSN 1932-6203. PMC 3758317 Accesibil gratuit. PMID 24023629. 
  35. ^ Krapu, Gary L.; Reinecke, Kenneth J. (). „Foraging ecology and nutrition”. În Batt, Bruce D.J.; Afton, Alan D.; Anderson, Michael G.; Ankney, C. Davison; Johnson, Douglas H.; Kadlec, John A.; Krapu, Gary L. Ecology and Management of Breeding Waterfowl. University of Minnesota Press. pp. 1–30 (10). ISBN 978-0-8166-2001-2. 
  36. ^ a b c Baldassarre, Guy A. (). Ducks, Geese, and Swans of North America (în engleză). Johns Hopkins University Press. p. 410. ISBN 9781421407517. 
  37. ^ Eldridge, Jan (). „Waterfowl Management Handbook” (PDF). Fish and Wildlife Leaflet. 
  38. ^ a b Rappole, John H. (). Wildlife of the Mid-Atlantic: A Complete Reference Manual (în engleză). University of Pennsylvania Press. p. 102. ISBN 978-0812222012. 
  39. ^ „Anas platyrhynchos (Mallard)”. Animal Diversity Web. 
  40. ^ a b Drilling, Nancy; Titman, Rodger D.; McKinney, Frank (). „Mallard (Anas platyrhynchos), version 1.0”. Birds of the World. 
  41. ^ Swanson, George A.; Meyer, Mavis I.; Adomaitis, Vyto A. (). „Foods consumed by breeding mallards on wetlands of south-central North Dakota”. Journal of Wildlife Management. 49 (1): 197–203. doi:10.2307/3801871. JSTOR 3801871. 
  42. ^ Gruenhagen, Ned M.; Fredrickson, Leigh H. (). „Food use by migratory female mallards in northwest Missouri”. Journal of Wildlife Management. 54 (4): 622–626. doi:10.2307/3809359. JSTOR 3809359. 
  43. ^ Combs, Daniel L.; Fredrickson, Leigh H. (). „Foods used by male mallards wintering in southeastern Missouri”. Journal of Wildlife Management. 60 (3): 603–610. doi:10.2307/3802078. JSTOR 3802078. 
  44. ^ Sandilands, Al (). Birds of Ontario: Habitat Requirements, Limiting Factors, and Status: Volume 1–Nonpasserines: Loons through Cranes (în engleză). University of British Columbia Press. p. 60. ISBN 9780774859431. 
  45. ^ Briggs, Helen (). „Wild ducks caught on camera snacking on small birds”. BBC News. BBC. Accesat în . 
  46. ^ Lipton, James (). An Exaltation of LarksNecesită înregistrare gratuită (în engleză). Viking. ISBN 978-0-670-30044-0. 
  47. ^ Anonymous (). The Encyclopedia of Birds (în engleză). Parragon Publishing India. p. 50. ISBN 9781405498517. 
  48. ^ Ginn, H. B.; Melville, Dorothy Sutherland (). Moult in birds (în engleză). British Trust for Ornithology. ISBN 9780903793025. 
  49. ^ Boere, G. C.; Galbraith, Colin A.; Stroud, David A. (). Waterbirds Around the World: A Global Overview of the Conservation, Management and Research of the World's Waterbird Flyways (în engleză). The Stationery Office. ISBN 9780114973339. 
  50. ^ a b Boere, G. C.; Galbraith, Colin A.; Stroud, David A. (). Waterbirds Around the World: A Global Overview of the Conservation, Management and Research of the World's Waterbird Flyways (în engleză). The Stationery Office. p. 359. ISBN 9780114973339. 
  51. ^ Feinstein, Julie (). Field Guide to Urban Wildlife (în engleză). Stackpole Books. p. 130. ISBN 9780811705851. 
  52. ^ „The secret life of mallard ducks”. Scottish Wildlife Trust (în engleză). . Accesat în . 
  53. ^ „Nesting mallards”. The RSPB (în engleză). Accesat în . 
  54. ^ a b Burton, Maurice; Burton, Robert (). International Wildlife Encyclopedia: Leopard – marten (în engleză). Marshall Cavendish. ISBN 9780761472773. Accesat în . 
  55. ^ a b c Hauber, Mark E. (). The Book of Eggs: A Life-Size Guide to the Eggs of Six Hundred of the World's Bird Species. University of Chicago Press. p. 83. ISBN 978-0-226-05781-1. 
  56. ^ DK; International, BirdLife (). The Illustrated Encyclopedia of Birds (în engleză). Dorling Kindersley Limited. ISBN 9781405336161. 
  57. ^ „Urban Mallards - Portland Audubon”. Portland Audubon. Audubonportland.org. Accesat în . 
  58. ^ Townsley, Frank (). British Columbia: Graced by Nature's Palette (în engleză). FriesenPress. ISBN 9781460277737. 
  59. ^ „Mallard Ducklings | Nesting Ducks”. The RSPB (în engleză). Accesat în . 
  60. ^ Sheppard, J.L.; Amundson, C.L.; Arnold, T.W.; Klee, D. (). „Nesting ecology of a naturalized population of Mallards Anas platyrhynchos in New Zealand”. Ibis. 161 (3): 504–520. doi:10.1111/ibi.12656. 
  61. ^ „Ducklings hatch at London Wetland Centre”. BBC News (în engleză). . Accesat în . 
  62. ^ Kear, Janet (). Man and Wildfowl (în engleză). Bloomsbury Publishing. ISBN 9781408137604. 
  63. ^ Cunningham, Emma J. A. (). „Female mate preferences and subsequent resistance to copulation in the mallard”. Behavioral Ecology (în engleză). 14 (3): 326–333. doi:10.1093/beheco/14.3.326 Accesibil gratuit. ISSN 1045-2249. 
  64. ^ „Duck Displays”. web.stanford.edu. Accesat în . 
  65. ^ a b c d Moeliker, Cornelis (). „The first case of homosexual necrophilia in the mallard Anas platyrhynchos (Aves:Anatidae)” (PDF). Deinsea 8: 243–248. 
  66. ^ Annals of Improbable Research (în engleză). MIT Museum. . 
  67. ^ Baldassarre, Guy A. (). Ducks, Geese, and Swans of North America (în engleză). JHU Press. ISBN 9781421407517. 
  68. ^ a b Drilling, Nancy; Titman, Roger; McKinney, Frank (). Poole, A., ed. „Mallard (Anas platyrhynchos)”. The Birds of North America Online. doi:10.2173/bna.658. Arhivat din original la . Accesat în . 
  69. ^ Martz, Gerald F. (). „Effects of nesting cover removal on breeding puddle ducks”. Journal of Wildlife Management. 31 (2): 236–247. doi:10.2307/3798312. JSTOR 3798312. 
  70. ^ „Impact of Red Fox Predation on the Sex Ratio of Prairie Mallards”. USGS Northern Prairie Wildlife Research Center. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  71. ^ Marquiss, M.; Leitch, A. F. (). „The diet of Grey Herons Ardea cinerea breeding at Loch Leven, Scotland, and the importance of their predation on ducklings”. Ibis (în engleză). 132 (4): 535–549. doi:10.1111/j.1474-919X.1990.tb00277.x. ISSN 1474-919X. 
  72. ^ Reader's Digest Scenic wonders of Canada: an illustrated guide to our natural splendors (în engleză). Reader's Digest Association (Canada). . ISBN 9780888500496. 
  73. ^ Adams, Mary (octombrie 1995). Ecosystem Matters: Activity and Resource Guide for Environmental Educators (în engleză). DIANE Publishing. ISBN 9780788124532. 
  74. ^ Fray, Rob; Davies, Roger; Gamble, Dave; Harrop, Andrew; Lister, Steve (). The Birds of Leicestershire and Rutland (în engleză). Bloomsbury Publishing. ISBN 9781408133118. 
  75. ^ Sperry, Mark L. „Common Loon Attacks on Waterfowl” (PDF). Minnesota Department of Natural Resources, Wetland Wildlife Populations and Research Group. 
  76. ^ „A Mallard Duckling Is Thriving—and Maybe Diving—Under the Care of Loon Parents”. Audubon (în engleză). . Accesat în . 
  77. ^ „Mallard”. Wildlife Illinois (în engleză). Accesat în . 
  78. ^ Niels C., Rattenborg (). „Half-awake to the risk of predation”. Nature. 397 (6718): 397–398. Bibcode:1999Natur.397..397R. doi:10.1038/17037. PMID 29667967. 

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Commons
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de rață mare
Wikispecies
Wikispecies
Wikispecies conține informații legate de Rață mare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Rață_mare&oldid=16456402